Țineam un curs în Oradea despre Inteligența Emoțională în comunicarea în relații. La un moment dat am spus ceva ce a făcut sala să se revolte, să creeze un mare zgomot de dezacord un fel de „nuuu, nu se poate, doamne ferește”.
Ce se întâmplase?
Pe slide-ul proiectat pe perete apărea următorul mesaj:
Oamenii din sală – adică mamele românce, bineînțeles – stăteau să cadă din scaune pe jos. Cum, doamne iartă-mă, să spună cineva așa ceva? Cum adică:
Dacă copilul tău nu te întrece, înseamnă că ai eșuat ca părinte!
Cum să mă întreacă copilul meu pe mine? Ei săracii nu știu nimic, fără noi nu s-ar putea descurca.
Cam asta era dialogul interior și exterior al mamelor între 30 și 60 de ani, ce simțeau probabil profundă jignire, iritare, și alte emoții negative.
Atunci nu am insistat, am continuat cu slide-ul următor. Dar această întâmplare mi-a rămas adânc în amintiri.
Cred că a fost printre ultimele picături de lipsă de inteligență din partea „adulților” orădeni, poate chiar ultima picătură ce m-a împins să nu mai țin cursuri de psihologie în Oradea.
Am realizat apoi de ce nu vin oameni inteligenți să țină cursuri în acel oraș, de ce nu există cultură, de ce mamele experte își hrănesc copii cu rahat. Nu eram doar eu care ocolea acel sat de fanatici religioși, ci orice formație respectabilă de muzică sau teatru, prezentator inteligent, om de cultură, etc.
Istoricul slide-ului
Ideea slide-ului mi-a venit când împărțeam o călătorie cu mașina cu un cuplu tată/fiu. Discuția lor mi-a ridicat părul pe mână: orice spunea fiul, tatăl „știa cum e mai bine”.
Că era vorba de business – tatăl era/este antreprenor – până la Facebook, trenduri în IT, economia globală, politică.
Am observat dinamica conversației, plecând de la business, unde tatăl chiar avea mai multă experiență decât fiul, ajungând la lucruri despre care habar nu avea. Ce știe un om la 50 de ani despre calculatoare, socializarea online, startup-uri, etc? Și bineînțeles, expert în politică și economie globală.
Tatăl îl domina pe copil la fiecare propoziție spusă de acesta.
Eram fascinat, vedeam rolul mamei românce experte, jucat acum de actorul tatăl cel zeu, atotștiutor, și grabnic „vărsătoriu” de sânge/contraziceri/„știu eu mai bine”.
Fiul
Atunci, după 10+ ani de când îl cunoșteam pe fiu, mi-am dat seama de unde fiul avea păreri fixiste/fanatice, și un vocabular violent, de tipul românului expert.
Fiul, după ce scăpa de tatăl sau, îl imita pe tată față cei cu care își permitea!
Fiul devenea tatăl!
Asemenea de arogant, agresiv, omniscient – împreună cu o lipsă totală de empatie pentru gândurile/perspectivele interlocutorului.
In bere veritas?
La berea de seară, am întrebat tatăl dacă vede vreo asemănare între el și fiul său. Mi-a răspuns foarte convins:
Eu și fiul meu nu avem nimic în comun!
ADN-ul + mediul
Cât de ironic: fiul este, literalmente, copia tatălui. E oarecum și în cuvânt: copiii sunt niște copii ale părinților.
Copiii sunt copii ale părinților, de la care moștenesc genetic o grămadă de lucruri: nivelul de colesterol, consumul de alcool, chelia, abilitatea de a șofa (da!), dragostea de cafea, chiar și inteligența!
Pe lângă copia la nivel de ADN, adică harta noastră la nivel subcelular, copiii sunt copii ale părinților prin modul de gândire, emoționare, comunicare, gestionare a conflictelor, fanatism religios, etc.
Adică
copiii îi copiază și la nivel mental pe părinții săi.
Dar de unde să știe asta un tată român, un adult la 50 de ani?!
Abuzul
Cum spuneam, tatăl îl întrerupea mereu pe copil, tatăl „știa mai bine” orice lucru, de la biologie nucleară la „ce vrea să spună autorul” oricărei cărți de pe lume.
Ce credea că face? Poate credea că își ajută copilul. Știi tu, „îi voia binele”.
Ce făcea el de fapt: eșua în rolul de părinte.
Nu își lasă copilul să îl depășească.
Nu știa să predea armele generației următoare.
Ce se întâmpla în minte fiului, de zeci de ani: era mereu agresat, mereu i se aducea aminte că „nu știe nimic”, că „orice spune e greșit”.
Roadele
În timp, roadele tratamentului tatălui se văd: fiul are o personalitate cameleonică – știi tu, acei oameni „prieteni” cu toată lumea, se aliază cu cei câștigători din grup, vorbește într-un fel cu cei pe care îi poate folosi, și în alt fel cu cei de pe care nu poate profita.
La ce îi folosește, de pildă, cameleonismul și alianțele subiective?
La a nu avea conflicte!
Dacă nu înțelegi, îți explic: fiind mereu minimizat de către tatăl, a deprins frică și aversiune de conflict. O metodă de evitare a conflictului este, de pildă, autoizolarea. Alta, este lipsa de coloană vertebrală. Un om cameleonic nu are nevoie să se lupte cu nimeni. El este prieten cu toată lumea – cel puțin aparent.
Iată deci, o rezolvare a problemei de a fi abuzat de către tatăl: autodistrugerea personalității fiului!
Cum ți se pare? Dacă ai personalități fără coloană vertebrală în jur, poți să te întrebi ce s-a întâmplat în familia lor, dacă nu este o situație asemănătoare.
Pe lângă personalitatea duală a fiului, acesta își copiază tatăl și devine abuzator violent față de cei care poate. Adică,
fiul joacă rolul tatălui mai departe, completând cercul infinit al suferinței.
Moartea
Ce am observat la români în cei trei ani de horror în care am locuit în România, este că pe lângă lipsa de curățenie, empatie, inteligență, etc, românii nu știu să… moară.
Corpul și mintea intră în declin cam pe la sfârșitul anilor 20. De aceea nu vezi atleți bătrâni, precum nici oferte de muncă prea multe pentru oameni peste 40 de ani. Piața înțelege asta. Piața alege persoanele cât de cât tinere, pentru a maximiza profitul – bineînțeles, vorbim despre o statistica, în unele meserii se întâmplă invers.
Românii nu știu să moară.
Nu știu că corpul și mintea lor intră în derivă pe la 28 de ani. Că a fi adult în România înseamnă a fi lipsit de inteligență! Părinții, comuniști sau postcomuniști, își dau cu părerea despre tot, într-un prezent pe care nu pot să îl înțeleagă. Mintea lor s-a dus de mult.
Părinții nu au capacitatea mentală de a înțelege tipurile moderne, cultura, hainele și muzica nouă.
De acolo expresia „pe vremea mea”. Pe vremea mea ce? „Pe vremea mea totul era mai bun/bine.”
Ce fac părinții, este să își judece copii din prezent, conform regulilor de acum 20-40 de ani! Cum ar putea să fie asta un lucru sănătos sau aliniat cu realitatea?
Educația morții
Aceste exemple de părinții români care își distrug copii le întâlnesc atât de des încât am decis să creez un curs pentru a învăța părinții români să nu își mai violenteze copii, să învețe să moară.
Idee făină, da?
De cord, până când mi-am dat seama de un lucru:
Cine naiba ar veni la un curs în care să recunoască că ei (părinții) nu sunt zei omniscienți și eterni?
Câți părinți inteligenți crezi că există în Oradea și Cluj?
Mă înțelegi?
Pe scurt
De obicei vorbesc despre ucigașul de copii, pe nume „mama româncă”. Azi am văzut că și tatăl este dispus să conducă această activitate și chiar are un succes teribil de mare în a-și domina și distruge propriul copil. Copilul este copia părinților, la nivel de programare genetică, precum și mental în urma celor 20 de ani de locuință împreună. Copilul devine tatăl/mama româncă la rândul său, completând cercul infinit al suferinței.
Îți doresc, ca indiferent de câți ani ai, să ai compasiune față de cei din jur, și să înveți de la oameni inteligenți una dintre cele mai onorabile virtuți: aceea de a muri!