Aproximativ 90% dintre articolele mele despre părinți vorbesc despre mama româncă dumnezeu, pentru simplul motiv că modelul tatălui roman este cel absent/castrat. Cosmin a avut neșansa de a trage la sorți pe tatăl român dumnezeu – hai să vedem cu arată profilul său.
Bună seara domnule Adrian Vîntu!
V-am mai citit din articolele dumneavoastră și am regăsit anumite idei neplăcute care sunt folosite asupra mea de către tatăl meu.
Petrec cel mai mult timp cu el doar atunci când îmi face observații…pardon, „mă educă”. Mereu se comportă ca un Dumnezeu în miniatură, dorind mereu să arate că are „dreptate” și că el „știe”, iar eu sunt inferior din orice punct de vedere, deoarece sunt doar un copil. El este un susținător înrăit al perfecționismului, deoarece aproape niciodată nu este mulțumit de mine. Mereu găsește un defect de-al meu, chiar și când mă felicită.
De asemenea, observ mereu că nu mă înțelege absolut deloc (de parcă s-ar strădui). Zice că eu nu am voință și dacă „aș vrea”, aș putea face orice, pentru că sunt „inteligent”.
Am încercat să discut cu el despre ce simt și despre ce cred, dar la final, concluzia care vrea să o mi-o transmită este că el „îmi vrea binele” și „că trebuie să-i fiu recunoscător pentru tot ce a făcut pentru mine”.
De asemenea, îl deranjează mereu umorul meu mai „negru”, deși personal, consider că umorul este ceva subiectiv, nu putem avea aceleași gusturi, suntem diferiți ca ființe umane.
Încerc să-l evit cât mai mult posibil, deoarece deja am sesizat faptul că sunt 2 linii paralele.
Păcat este faptul că încă mai resimt efectele acestor acțiuni, care deja se repetă de ani întregi, iar eu percep că aceste idei sunt nesănătoase.
V-aș ruga să-mi sugerați câteva cărți sau articole care m-ar putea ajuta să…gestionez mai bine conversațiile cu astfel de persoane.
Țin să spun că el folosește lucruri spuse de mine la nervi împotriva mea și că orice argument aș aduce împotriva lui, este greșit, deoarece el știe. Doar el are voie să se enerveze, eu nu am voie deoarece singurul meu stres este „școala”.
Mulțumesc anticipat și o seară frumoasă.
Îmi place modul de exprimare a lui Cosmin, scurt și la obiect, sintetizând problemele de bază în relația sa cu abuzatorul. Ție cât de cunoscute îți sunt expresiile și situația:
- îmi face observații…pardon, „mă educă”
- se comportă ca un Dumnezeu în miniatură
- dorind mereu să arate că are „dreptate” și că el „știe”
- eu sunt inferior din orice punct de vedere, deoarece sunt doar un copil
- susținător înrăit al perfecționismului
- aproape niciodată nu este mulțumit de mine
- mereu găsește un defect de-al meu, chiar și când mă felicită.
- nu mă înțelege absolut deloc (de parcă s-ar strădui)
- dacă „aș vrea”, aș putea face orice
- „îmi vrea binele”
- „că trebuie să-i fiu recunoscător pentru tot ce a făcut pentru mine”
- el folosește lucruri spuse de mine la nervi împotriva mea
- orice argument aș aduce împotriva lui, este greșit, deoarece el știe
- doar el are voie să se enerveze
- singurul meu stres este „școala”
Toate aceste lucruri, extrem de stupide și violente le-am întâlnit în relația cu părinții români la toți oamenii care au venit la mine să scape de anxietate și depresie, la 30, 40+ de ani. Dar, în 99% din cazuri, mama româncă era abuzatorul, nu tata – pentru că, așa cum spuneam la începutul articolului, modelul cel mai întâlnit al tatălui român este cel absent/castrat.
Cum conectăm modele mama româncă abuzatoare cu tatăl lui Cosmin?
Foarte simplu: tatăl lui Cosmin a fost crescut și educat (adică distrus) de către o mamă româncă. Ca să îți spun un mic secret rușinos: și eu am fost tatăl lui Cosmin.
Băiatul lui mama – începutul
Am fost și eu băiatul lui mama, castrat de către ea prin expresii de tipul: „nu știi nimic”, „nu poți să faci nimic bine”, „nu ești în stare să…”, „lasă-mă pe mine că tu nu poți.” Respectiv: „singura ta preocupare este școala”, „câte sacrificii am făcut eu pentru tine…”.
Încet încet, am devenit atât victima mamei, cât și abuzator ca ea.
Am devenit victimă pentru că toată viața (da, inclusiv în prezent) mi-a spus și demonstrat prin comportamentul ei că „nu știu nimic” și că „nu pot nimic”. Aceste vorbe și atitudini deosebit de stupide și agresive m-au paralizat în relație cu orice:
- Nu am mai avut încredere în mine
- Am crezut ce spuneau „prietenii” despre mine – că „nu știu nimic” și că „nu pot nimic”
- Fete? O glumă, cum să am curaj să vorbesc cu o fată, când „sunt un nimic care știe și face nimic”?
- Mi-a cauzat anxietate și depresia care m-a împins către sinucidere – da, mama a făcut asta
Dar atitudinea și gândurile de victimă se întâmplau doar într-un context. În alt context eram ca ea, un dumnezeu care încerca să primească atenție de la… oricine. De ce căutam atenție cu disperare? Pentru că atenție înseamnă posibilă grijă, posibilă validare, posibilă ascultare, posibilă… dragoste. Da, ca copii suntem înfometați după protecție, dar mama româncă nu are nimic de-a face cu asta, ea știe „ce trebuie” și „cum trebuie”, și dacă ai executa ordinele sale la un nivel de perfecțiune, atunci poate ai merita dragostea ei.
Mai știi „mămicile” sinistre de la televizor care tot caută și jură „dragoste necondiționată”? Nu numai că expresia este stupidă și agresivă, dar lucrul în sine nu există. Iar ele, „mămicile” românce sunt exact contra exemplu la „dragoste”, ca să nu mai vorbim despre „necondiționată”, dacă ar exista așa ceva.
Aveam un comportament de victima în general, dar când prindeam pe una (fată tânără), atunci deveneam un demon, ca dumnezeul creștin, stupid, agresiv, răzbunător. Când eram adolescent mă răzbunam pe fetele tinere, le vorbeam foarte stupid și agresiv, folosind expresiile de… acasă. Adică, copiam comportamentul mamei și loveam în colegele de la școală.
Le spuneam că sunt „urâte”, că „nu știu să facă nimic”, că e „vai și amar de ele”, etc.
Le torturam zilnic, așa cum mă tortura pe mine mama mea.
Sau, ca să înțelegi profund fenomenul: mama mea tortura niște copii, fete, de la școala mea, prin mine. Cum sună asta? Distrugeam viețile oamenilor, pentru că așa mi-a fost distrusa și mie.
Băiatul lui mama – anii 20, 30
Când eram la universitate citeam cărți de psihologie și începeam să înțeleg un pic din ceea ce se întâmplă, dar doar după mijlocul anilor 20, în urma unui eveniment șoc, am pus puțin pauză să mă auto analizez.
O tânără fată, singura fată care mi-a spus vreodată în viața mea că mă iubește, se plângea de multe ori de atitudinea și cuvintele mele, dar eu pur și simplu nu înțelegeam că eram un abuzator, stupid și agresiv. A ales să plece, iar eu am fost distrus, mulți mulți ani – nu a fost prima fată pe care am iubit-o (orice ar însemnă asta), dar a fost cam ultima.
Am căzut într-o depresie cruntă și am căutat răspunsul în cărțile de psihologie la întrebarea: „Am fost eu «de vină» în relația cu ea, chiar avea ea «dreptate» când spunea că mă comport ca un agresor cu ea”? După câțiva ani de căutare și verificare, aveam răspunsul: „Da, de departe eu îi distrugeam ei viața, fericirea, încrederea de sine” – așa cum o făcuse mama mea cu mine.
M-am simțit atât de rușinat și îndurerat: cum putusem să îi fac atât de mult rău persoanei pe care „o iubeam”? De ce i-am făcut asta? Cum s-a putut întâmplă să îi fur din fericire și viața fără să îmi dau seama?
Am avut nevoie să plece din viața mea persoana pe care o iubeam, ca să pot să îmi dau seama cât de mult rău i-am făcut!
O mare parte din viața mea a fost schimbată apoi: m-am educat psihologic să înțeleg cum funcționăm, iar apoi am început să educ gratuit oamenii – așa ai ajuns tu la mine. Am citit și practicat psihologia de top din lume, apoi am scris articole din cele învățate, ca să ajut românii să nu sufere așa cum am suferit eu. Am predat cursuri în public în nu știu câte orașe și contexte, la un public variat, tineri, adulți curioși, mame românce, bărbați dumnezeu și probabil cam orice model îți imaginezi tu.
Mi-am dedicat cea mai mare partea a vieții conștiente ca tu să nu suferi așa cum am suferit eu.
Iar când vine vorba despre psihologia despre relații interumane, am încercat foarte mult ca niciodată nimeni să nu mai aibă o relație așa cum am avut eu cu ultima fata pe care am iubit-o și a cărei viață și fericire am distrus-o.
Aș vrea ca nimeni, niciodată, să nu mai aibă relația romantică pe care am avut-o eu.
Aș vrea ca fiecare om, tu, să faci greșelile tale, să nu le mai repeți pe ale mele, în speranța că greșelile tale sunt un pic mai ne-agresive, mai ne-distrugătoare, mai ne-stupide.
Asta este povestea mea ca băiatul lui mama. Dar majoritatea oamenilor nu au parte de aceasta experiență, nu au o fată care să le explice ce au făcut ei violent, nu au timp/bani/chef să se educe psihologic, și nu doresc să se schimbe. Ei rămân băiatul lui mama.
Băiatul lui mama – anii 40
Cum arată băiatul lui mama la 40 de ani, cel care nu s-a educat psihologic? Arată cam ca mama, bineînțeles. Iar acum, are și el copil, unul pe care îl va abuza așa cum a fost el abuzat – de aceea cuvintele tatălui lui Cosmin par luate din gura mamei românce:
- îmi face observații…pardon, „mă educă”
- se comportă ca un Dumnezeu în miniatură
- dorind mereu să arate că are „dreptate” și că el „știe”
- eu sunt inferior din orice punct de vedere, deoarece sunt doar un copil
- susținător înrăit al perfecționismului
- aproape niciodată nu este mulțumit de mine
- mereu găsește un defect de-al meu, chiar și când mă felicită.
- nu mă înțelege absolut deloc (de parcă s-ar strădui)
- dacă „aș vrea”, aș putea face orice
- „îmi vrea binele”
- „că trebuie să-i fiu recunoscător pentru tot ce a făcut pentru mine”
- el folosește lucruri spuse de mine la nervi împotriva mea
- orice argument aș aduce împotriva lui, este greșit, deoarece el știe
- doar el are voie să se enerveze
- singurul meu stres este „școala”
Ciclul infinit al suferinței
Înțelegi ce se întâmplă? Este un ciclu infinit al suferinței: mama abuzează copilul, care devine și el mamă/tată și își abuzează la rândul sau copilul, și ciclul continuă ad infinitum.
Dacă îți iei timp să meditezi la acest ciclu atunci poți să îți explici multe fenomene sociale, de exemplu: de ce românii sunt atât de răi, respectiv poți să faci o predicție când românii se vor schimba și nu vor mai fi agresivi și nu își vor mai distruge copiii – când se va întâmpla asta? Cam niciodată, cel puțin nu în viitorul ușor imaginabil, de câteva sute de ani.
Ce poți face tu?
Ce poți face dacă te regăsești în situația noastră?
Recunoașterea expresiilor agresive și mincinoase
În primul rând, să te educi despre expresiile agresive și să le recunoști în limbajul părinților. „Nu știi”, „Nu poți”, „Nu ești”, „Tu niciodată”, „Tu întotdeauna” sunt expresii extremiste, violente, utilizate cu scopul (mai mult sau mai puțin conștient) de a distruge adversarul – unde adversarul este copilul. Da,
copilul este un adversar al părinților români!
Copilul este un competitor, cineva care „trebuie” învins… cineva care „trebuie” distrus. Dar nu doar copilul „trebuie” distrus, mai sunt și alte posibile victime.
Piramida puterii
Conștient sau inconștient, creierul nostru calculează cuvintele pe care le utilizează, în funcție de partenerul de conversație/interacțiune. De exemplu, băiatul lui mama, eu înainte de educație, tatăl lui Cosmin, sau mama româncă, ne poziționăm ca dumnezeu… dar față de toată lumea? Creierul este totuși un calculator al naibii de puternic, care încearcă să își maximizeze posibilitate de supraviețuire și obținere resurse (bani, timp, emoții/dragoste, statut, putere, atenție, etc). Asta înseamnă că se comporta diferit în circumstanțe diferite.
De exemplu, creierul mamei sau al băiatului mamei are o atitudine stupidă, agresivă și violentă față de cine își permite, adică față de copiii și „prieteni/e”.
Pe de cealaltă parte, recunoaște când există un dumnezeu mai mare, ca șeful, polițistul, funcționarii de la primărie sau doctorii, iar față de aceștia inițiază un comportament lingușitor – cu același scop, cel de supraviețuire și obținere de resurse. Orice creier/mamă/dumnezeu încearcă să se protejeze de alți dumnezei mai mari, și mai tari, deci nu ar fi indicat să pară agresivi în fața lor pentru că ar avea doar de pierdut.
În alte cuvinte: băiatul mamei/tatăl/mama/dumnezeu funcționează pe doua viteze: putin-curismul față de un dumnezeu mai mare și mai tare, respectiv datul cu pumnii în copiii și prietenii care nu se pot apăra.
Faini oameni, nu-i așa?
Asta este Romania, și sper că graficul acesta să te ajute de acum înainte să recunoști modelele din viața ta, inclusiv ca să te detașezi de personajele implicate.
Acceptarea si detașarea
Detașarea nu înseamnă ignoranță, ci acceptare și distanțare emoțională. Adică, accept că mama/tatăl meu crede despre sine că este dumnezeu, pentru că așa a fost crescut – nu avea cum să fie un om educat psihologic, empatic, nu avea cum să fie altfel.
Comportamentul de brute al părinților români față de copii este înscris în codul lor social, este programare socială.
Părinții români sunt niște monștri stupizi și agresivi, pentru că așa au fost și părinții lor.
Dacă te gândești că „aș fi vrut ca părinții să fie altfel, să mă înțeleagă” – ceea ce ar dori Cosmin – este IM–PO–SI–BIL să se întâmple, iar realizarea profundă a acestui fapt te eliberează această dorință nerealizabila. În mod poate contra-intuitiv, odată ce îți dispare dorința, dispare și suferința. Sau, ca să specific: suferința nu vine din dorință, ci din atașamentul față de dorință. Privește cele doua formulări:
- „Ar trebui ca mama/tata să fie un om educat psihologic, inteligent, care să învestească timp și dragoste în mine, adică să fie un părinte normal. Dar nu este.”
- „Aș vrea ca tatăl meu/mama mea să mă înțeleagă, dar dacă el/ea nu poate sau nu dorește, eu îmi văd de viața mea și nu depind de gândurile și emoțiile lor.”
Observi diferența? Prima formulare reprezintă atașamentul față de dorință: „ar trebuie”, „așa ar fi normal”, iar când lucrurile nu se întâmplă cum „ar trebui”, atunci noi suferim. A doua formulare este muuult mai flexibilă: „dacă X bine, dacă nu la fel de bine” – asta înseamnă adaptabilitate la realitate. În loc să doresc ca realitatea să se schimbe cum vreau eu, mă adaptez eu la realitate. Atunci reformulez:
Odată ce îți dispare atașamentul de dorință, dispare și suferința.
Sau
Odată ce te adaptezi la realitate, dispare și suferința.
Empatia
Empatia înseamnă înțelegerea contextului părinților români, precum și a emoțiilor simțite de către ei. Am spus că comportamentul lor stupid și violent se datorează părinților lor, adică este transmis din tată în fiu, mamă fiică, etc. Vorbim aici de sute de ani de sărăcie și violență, respectiv penultimii 45 de ani de comunism, în care românii omorau români, respectiv ultimii 32 de ani în care românii ar omorî români – am vorbit deja de un milion de ori despre ura românului față de vecinul său.
Când vorbim despre sărăcie, violență și ură, exista o emoție care trece prin mintea românilor, cam non-stop: frica. Frica de șef, frica de preot, frica de doctor, frica de vaccin, frica de orice, pentru că orice înseamnă că ajung să depindă de un alt român – iar
Un roman părinte, la 40+ de ani a suferit îndeajuns să știe că nu se poate baza pe nici un român.
Acum avem un peisaj complex și irezolvabil: adulți maturi fizic dar retardați mental și emoțional, care cresc copii (fără să aibă nici o pregătire anterioară) prin procedeul „am văzut pă net” – cum ar putea un copil român să iasă din aceasta închisoare a sărăciei, stupidității și violenței celor de care depind (copiii depind prin bani, protecție, etc de părinți).
Frica
Frica (lor) este emoția pe care dacă o ai mereu în minte atunci poți să le înțelegi acțiunile și să te adaptezi.
De exemplu:
- îmi face observații…pardon, „mă educă” – îi este frica să nu ajungi tu sărac/ă (ca el) – nu din altruism, ci pentru că atunci nu vei putea avea grija de el/ea la bătrânețe, respectiv ai observat vreodată cât de mult se bucură mama/tata să se laude la vecini cu resursele copilului? (mașină, job, nevasta, copii, etc?)
- se comportă ca un Dumnezeu în miniatură – dumnezeu, Putin și alți ucigași de copii ucid pentru că sunt curajoși? Se luptă ei cu oameni de nivelul lor? Sau se fac ascunși ca șobolanii în buncăr și omoară copii?
- dorind mereu să arate că are „dreptate” și că el „știe” – românii nu sunt educați să se adapteze la realitate, ci încearcă să… controleze viitorul. Sună stupid? Așa și este. De ce dorește cineva să controleze viitorul? Pentru supraviețuire, deci vorbim despre frica de moarte. E puțin mai lungă discuția aici, dar ai citit deja 7 pagini și încerc să termin articolul.
- eu sunt inferior din orice punct de vedere, deoarece sunt doar un copil – dumnezeu este dumnezeu doar dacă are pe cineva mai mic care să îi cerșească mila. Dumnezeu nu este dumnezeu între alți dumnezei. Dacă îți imaginezi o sală plină de dumnezei, toți sunt egali și anonimi. Dumnezeu este dumnezeu doar dacă are inferiori lângă el, nu dacă are egali. La fel ca sinistrul dumnezeu creștin:
Tatăl sau mama româncă nu pot fi dumnezeu dacă nu te minimizează și distrug.
- susținător înrăit al perfecționismului – dumnezeu este perfect, la fel și mama și tata român. Dacă ei nu ar fi perfecți, atunci ei nu ar mai putea purta rangul de dumnezeu.
- aproape niciodată nu este mulțumit de mine – minimizarea ta, maximizarea lui/ei, discutat mai sus
- mereu găsește un defect de-al meu, chiar și când mă felicită – minimizarea ta, maximizarea lui/ei, discutat mai sus
- nu mă înțelege absolut deloc (de parcă s-ar strădui) – cred că îți imaginezi că la fel spune și el despre tine, cu precizarea că tu ești prost, el dumnezeu, iar tu „ar trebui” să execuți ordinele sale, nu să fii rebel
- dacă „aș vrea”, aș putea face orice – asta spune părintele român, cel american spune „poți să faci orice vrei” – o diferență mică pentru unii, una uriașă pentru cei care înțeleg că americanul spune că copilul său „poate”, pe lângă românul care îi taie aripile copilului sau „ai putea… dar… de fapt, nu poți”
- „îmi vrea binele” – ca dumnezeu și Putin, om bun, ucigaș de copii, femei, etc a manipulat atât de mult lumea încât l-ar vota ca om „bun”
- „că trebuie să-i fiu recunoscător pentru tot ce a făcut pentru mine” – „Dacă nu îmi ești recunoscător, înseamnă că nu sunt dumnezeu – adică îmi furi identitatea și puterile magice?”
- el folosește lucruri spuse de mine la nervi împotriva mea – ești un vierme căruia „trebuie” să îi fie strivit orice început de gândire proprie, precum și invalidate emoțiile care nu preamăresc dumnezeirea
- orice argument aș aduce împotriva lui, este greșit, deoarece el știe – cred că ai prins ideea: dacă el nu are „dreptate”, înseamnă că nu este dumnezeu.
Înțelegerea
Încerc să termin articolul chiar dacă aș putea să mai scriu încă 100 pagini ca comentariu la textul tău care mi se pare că atinge enorm de multe puncte sensibile. Acum mulți mulți ani, după ce am învățat o parte din psihologia despre anxietate și depresie, am spus un lucru care mi-a rămas și acum în minte. Spuneam așa:
Înțelegerea m-a ajutat să nu mai urăsc.
În spatele urii era frica, frica de oameni, de nou, de orice – eram ca părinții români. Înțelegerea a fost lucrul care m-a ajutat să nu mai simt frică de orice, ci să gestionez orice din viața mea. Totul s-a schimbat după acel moment de profundă înțelegere (insight), iar suferința mea s-a diminuat treptat, tinzând către zero.
Am citit apoi că nu eram singurul care a ajuns la această concluzie, că există acest concept în psihologia modernă, care probabil provine din antichitate, de fapt. Doar o paranteză, care clarifica ca nu am descoperit eu singur și original ceva atât de genial.
Ce fac și eu prin articolele și cursurile mele este, de fapt, un pay foward, dau înțelegerea mai departe – ca să nu suferi ca mine, cum spuneam înainte.
Media
Pentru a continua călătoria ta, pentru a primi mai multa informație despre înțelegerea monștrilor și ce să faci în relație cu ei, îți sugerez cartea: Părinți toxici, de Dr. Susan Forward.
În clipul Scrisoare către tata, Franz Kafka, cred că te vei regăsi acolo foarte mult. Sper să te ajute să observi că și un geniu literar și psihologic ca Kafka a suferit aceleași lucruri oribile ca și tine, și cât de mult s-a schimbat în 100 de ani educație parentală.
Articole poți să citești pe site la mine o gramadă, eventual poți căuta după „mama”, „tata” sau „trebuie” și vei găsi poate scrieri mai la obiect.
Sunt surprins plăcut de Cosmin că a identificat foarte bine limbajul stupid și violent al tatălui sau, iar asta înseamnă că deja este mult implicat în procesul de vindecare. Majoritatea adulților români de 30, 40+ de ani care vin la mine habar nu au nici la acea vârstă că au fost violați de către părinții lor.
Înțărcarea
Un lucru pe care nu îl fac părinții români este să își înțarce copiii – cum ar putea să își păstreze titlul de dumnezeu dacă nu ar mai avea sclavi?
Ține de tine să te înțarci – că o faci acum, că o faci la 40 de ani, tot o vei face, dacă vrei să îți trăiești viața ta, independent de dumnezeii a căror job este să te minimizeze și păstreze în ipostaza de victimă.
Înțărcarea o faci psihologic, prin educație și detașare rațională și emoțională de părinți: adică decizi să nu mai iei în serios gândurile și emoțiile părinților, iar apoi faci înțărcarea geografică, adică te distanțezi plecând din casa părintească.
Dacă ți se pare greu să te distanțezi de părinți pentru că te simți vinovat/ă, atunci te poți întreba: „Dacă aș avea un copil, aș dori să îl țin sub fusta mea toată viața, sau i-aș da libertatea să devină ce dorește și să călătorească prin lume”?
Avem o singură viață – de obicei furată de către părinții români.
Tine de tine să te protejezi, să te educi și să te eliberezi de sub tirania lor.
Îți doresc mult succes și fericire!
Acest articol este dedicat lui Cosmin.