Săptămâna trecută am avut onoarea de a fi alături de cei trei tineri finaliști aleși în a-și prezenta proiectele în cadrul asociației Lions Oradea.
Cei trei tineri au trecut deja de un proces de selecție, și au ajuns în etapa următoare, cea în care jurizam.
Proiectele
Proiectele sunt foarte interesante, legate de comunitate, moduri de a ajuta și susține pe cei în situații mai dificile.
În ordinea prezentării, primul proiect se referea la a ajuta copiii din clasele 0-4 să se dezlipească de tabletă. Asta înseamnă workshop-uri după orele de școală, în care cei mici sunt învățați de către voluntari să își dezvolte aptitudinile creative, precum și să creeze interacțiune interumană.
Al doilea proiect le oferă sprijin în a nu renunța la școală tinerilor cu probleme socio-economice, adică celor săraci, care au de obicei și o situație parentală dezastruoasă acasă. Proiectul înseamnă activități după școală, unde sunt ajutați de către voluntari în materiile cu probleme de la școală.
Al treilea proiect se referă la sănătatea fizică a tinerilor, sau lipsa acesteia, în contextul în care în orele de educație fizică ei își fac temele la matematică, etc. Proiectul presupune activități după școală, în care se creează echipe intrașcolare ce unesc tinerii într-o performanță sportivă, iar apoi îi dezbină(?) în competiții interșcolare.
Umanitatea
După cum observi, sunt proiecte foarte frumoase, orientate către starea de bine a societății.
Ce poate să fie mai nobil decât a face altui om bine?
Punctul comun
Un punct comun mi-a ieșit în evidență, și am subliniat în textul de mai sus. Toate aceste activități se întâmplă după școală.
I-am întrebat pe tineri: aceste proiecte, nu ar trebui să aibă de fapt loc în timpul de școală? Nu ar trebui ca aceste lucruri să fie prioritatea numărul unu al materialului educațional dat de către stat?
Adică, cum ar fi dacă materia predată, precum și profesorii, ar fi atât de interesanți încât să nu simtă copiii nevoia să se afunde în tabletă? Cum ar fi ca copiii să facă experimente și proiecte științifice atât de interesante încât să nu simtă nevoia de a se refugia într-o lume mai interesantă decât școala românească?
Cum ar fi ca ministerul să nu mai adauge în programă o grămadă de prostii inutile, care forțează tineretul să memoreze lucruri de care nu vor avea nevoie niciodată?
Cum ar fi ca lucrurile cele mai importante, precum psihologia și sportul să fie tratate ca subiecte nobile, nu ca cetățeni de mâna a doua?
Scriam în articolul Cum scapi de control despre copiii dintr-un sistem educațional funcțional.
Copiii aceștia au inventat: un test de detecție Alzheimer, un test de detecție cancer pancreatic, o mașină portabilă de dializă. Acești copii au schimbat lumea.
Crezi că copilul tău va ajunge ca ei? Că va face ceva pentru umanitate? Că în școala românească va face lucruri practice, de calitate globală?
Iar punctul comun, cum spuneam, este obligarea copilului de a suferi chiar și după orele de școală.
Crezi că îi este folositor copilului tău mental și emoțional să stea închis 8 pe zi ca apoi să mai trebuiască să își mai piardă multe alte ore cu teme? Nici tu măcar nu stai atât de mult la job. Nici tu măcar nu suferi atât!
Un sistem distructiv
Sunt fascinat de ura din România, cu atât mai mult ura împotrivă copiilor.
Mamele românce care își ucid proprii copiii, pentru că așa le-a spus cineva la televizor – vezi vaccinurile.
Mamele românce care își aruncă copii în școli „bune”, ca copiii să fie „competitivi” și mai târziu să ajungă niște brute.
Sinistrul minister românesc al educației, cu cei 24 de miniștri în 28 de ani, care au distrus sistematic orice dorință a unui tânăr de a învăța ceva. Ce să înveți când materia este veche, irelevantă pentru epoca modernă, bazată pe memorare, plictisitoare, ne-interactivă?
Peticirea
În dulcele stil românesc, când ceva nu merge, oamenii nu schimbă sistemul, ci îl peticesc.
Hai să ținem copiii după ore, pentru că educația din România este extraordinar de proastă.
Hai să plătim ore în particular, în loc să reducem din programa școlară.
Hai să facem activități după școală, pentru că
la școală nu se întâmplă lucrurile de care copii au nevoie!
Pe scurt
Modul de rezolvare a gigantelor probleme din educația românească este peticirea. Marele perdant este în primul rând copilul. Abuzat, stresat, cu o minimă încredere de sine, sau chiar nici una, tânărul iese din școală fără nici o informație practică ce l-ar putea ajuta în viața reală – sexualitate, finanțe, politică, o aptitudine dezvoltată către un job bine plătit. Ce se întâmplă cu situația social-economică-politică când ai astfel de generații?
Îți doresc să scapi cumva de blestemul „educației” românești. Poate îmi spui și mie cum.
