Este vârsta de 18 ani potrivită pentru a-ți trimite copilul departe (studenție)?

Multe persoane mă întreabă despre experiența mea de 10 ani de „afara”. Unii dintre ei sunt părinții ce doresc să își trimită copiii în alte orașe la studii.

Ce cred părinții că se va întâmpla cu copiii lor – varianta neinformată

Un motiv pentru care părinții doresc să își trimită copiii „afara” este credința că vor avea o diplomă de valoare. Că vor avea un job bun, unde vor câștiga pe măsura.

După cum observi, aici întâlnim două modele de gândire: ghicitul viitorului, și comparația cu situația lor actuală (a părinților). Pentru părinți contează banii, deci și pentru copii „trebuie” să fie la fel. Prin comparația aceasta observi lipsa de empatie față de copii. În loc să îi ajute pe copii să descopere ce își doresc ei, îi programează de mici pentru a fi muncitori. Ghicitul în viitor pe de cealaltă parte este un lucru care nu are legătura cu realitatea. Orice se poate întâmpla, și chiar se întâmplă. Părinții nu au nici un control asupra viitorului – de fapt, tot ce au este o mare deziluzie.

Părinții cred că copiii lor se vor integra bine în societate. Că vor avea mulți prieteni, că vor fi plăcuți. De fapt, sub o formă sau alta, părinții speră că copiii lor vor fi feriți de rele, că nu vor întâmpina probleme. Sau, ceea ce pentru mine pare irealist de exagerat, că copiii vor avea o dezvoltare emoțională „bună”.

Ce se întâmplă cu copiii lor – varianta informată

La 18 ani copiii români au o pregătire emoțională deosebit de slabă. Sunt fascinat de imposibilitatea lor de a-și înțelege și exprima emoțiile. Lipsa de educație emoțională, socială, sexuală și romantică îi scoate direct victime din școli.

Ajung in străinătate, unde primul eșec pe care îl au este cel al socializării. Se închid in ei, se (auto)izolează, se simt neiubiți. Ceea ce este foarte adevărat: nimeni acolo nu ii iubește! Cat ai plăti tu pentru a nu ajunge într-un context in care lumea din jur nu dă doi bani pe tine?

Mai târziu, într-adevăr, cunosc persoane noi, dar acele relații interumane nu se aseamănă cu prietenia adâncă. Sunt doar ieșiri sociale pentru alungarea singurătății. O valoare mică și de scurtă durată.

Facultatea „afara” este foarte diferită de cea din România. Este mult mai grea. Relațiile colegiale sunt slabe și lipsite de profunzime. Orarul poate fi anarhic. Am cunoscut foarte puțini tineri care să fi putut termină facultatea. Și chiar și cei care au terminat-o, au avut nevoie de mult mai mult timp decât cel tipic – 3/5 ani.

Din cauza lipsei de iubire și a singurătății mai mult sau mai puțin conștientizate, intră în relații romantice cu un mare risc de abuz și eșec. Lipsa de educație emoțională îi face extremiști: ori obsedați, ori egoiști.

Pentru că nu au exemple de persoane mai bătrâne lângă ei, nu au de unde să învețe abilități necesare unei vieți de succes. Reinventează roata la majoritatea problemelor. Fac greșeli mari, greșeli ce puteau fi ușor evitate prin prezența în mediu a unui părinte competent. Nu își dezvoltă competențele de management personal, management al timpului, respect al cuvântului dat, empatie, umanitate.

Singurele modele pe care copiii aceștia le au la 18 ani sunt… alți copii de 18 ani. Cred că observi aici absurditatea de a spera că aceștia vor învăța aptitudinile necesare pentru a avea o viață valoroasă și de succes.

Ce au nevoie copiii la 18 ani

Atunci ce vor copiii tăi? Ce au nevoie? Aș vrea aici să îți iei 60 de secunde, să te gândești ce ai avut tu și ce ți-ai fi dorit, de fapt, la acea vârstă!

Nu e figură de stil…. Încă 30 de secunde te rog…

Libertate

În primul rând copiii tăi au nevoie de libertate. Au terminat un liceu românesc care nu îi va ajuta mai cu nimic în a deveni persoane de succes. Au fost torturați de profesori cu materii din anii 90, au fost forțați să lucreze mai mult decât cele 9 ore pe zi ale tale, au fost abuzați de către colegii lor.

În sfârșit au posibilitatea să își dezvolte personalitatea. Să iasă din timiditate, să devină ceea ce trebuiau să fie de mult.

Da, o parte a libertății lor înseamnă și lipsa ta de control, dragă părinte. E timpul să îi lași să facă greșeli. Multe greșeli. De multe ori ceea ce ție ți se pare o „greșeală” este de fapt un nou punct de vedere sau o nouă modalitate de a face lucrurile a generației tinere. Ești bătrân/ă. De fapt, tu greșești de acum înainte cel mai mult!

E viața lor de aici înainte. „Trebuie să”, „așa e bine” sunt expresii de control pe care acum le lași în urmă. De fapt, chiar cere-ți iertare pentru că poate ai fost prea autoritar – sunt sigur că micuții te vor înțelege și vor fi mai aproape de tine.

Iubire

După ce le dai libertatea de a face multe multe „greșeli”, arată-le că orice s-ar întâmpla, tu ești acolo pentru ei. Că înțelegi că sunt la începutul vieții, că ai fost și tu acolo, dar că de data asta nu vei fi ca părinții tăi. Le oferi un cămin în care înțelegi că lucrurile mici: beții, droguri ușoare, haine negre, muzică tare, etc sunt, din nou, lucruri mici, lucruri de care au nevoie.

Beția și drogurile ușoare le folosesc pentru socializare, iar hainele și muzica diferită de ceea ce înțelegi tu sunt o parte o personalității lor. Nu e o fază trecătoare! Asta e dezvoltarea lor! Chiar vrei să îți bați joc de copiii tăi pentru că poartă negre? Că copilul tău nu e „cum trebuie”? „ca alții”? Nu e de ajuns că ți-au distrus profesorii și mediul copiii, acum îi mai lovești și tu la orice lucru mic pe care nu îl înțelegi despre el/ea?

Călătorii „afară”

Dacă îți spun că trimisul de acasă la 18 ani nu e un lucru bun, asta nu înseamnă că nu încurajez ca micuțul/ța ta să iasă din oraș/România. E foarte important că el/ea să vadă alte orașe, alte culturi, alți oameni. Să înțeleagă mai mult, să urască mai puțin. Să vadă că orașul/România nu e ce se spune dinăuntru – ci ceea ce se vede de afară. Să învețe să facă lucruri pe cont propriu și să își întărească încrederea de sine.

Compasiune – dragostea de sine

Poate lucrul pe care îl simt cel mai puternic în România este că oamenii nu se iubesc pe sine. Copiii tăi nu pot să se iubească pe ei. Sunt dați la o parte de toată lumea, bătuți joc, izolați, „tu nu știi să faci nimic”, „tu nu vei ajunge niciodată nimic”. Cum să te iubești pe tine când inclusiv părinții tăi te calcă în picioare?

Așa că ia prima carte de inteligență emoțională pe care o vezi în librărie și citește-o. Citește-o până o înțelegi bine de tot. Ajută-ți copilul să se iubească. Iubește-l educat, nu după ureche cum te-au învățat, la rândul lor, părinții tăi.

Sex

De câte ori pronunț cuvântul „sex” românii lasă privirea în jos. Orice vârstă ar avea, se pare că îndoctrinarea comunist-ortodoxă a funcționat foarte bine. Răul pe care aceasta îl aduce este inestimabil.

Copiii tăi au o sexualitate. Una care este în curs de dezvoltare. Suntem programați genetic ca o mare parte a vieții să căutam sexul. Sexul vinde chiar și înghețata la televizor. Și totuși, nu vorbim despre el. Îl urăm chiar.

Tu cum îl ajuți pe copilul tău? Ai vorbit despre masturbare? Despre relații intime? La ce să se aștepte de la un partener? De ce să nu fie frustrat?

Aptitudini sociale și de business

Copilul tău dorește să aibă o viață de succes. Cum îl ajuți tu explicând-i relațiile sociale, pentru ca el să nu mai facă aceleași greșeli ca tine? Îi spui că lumea e „rea”? Îl ajuți să dea prima șpagă? Îi arăți circuitul banilor în societate? Îi explici fenomene complexe ca economia și politica, în același timp evitând să devii tipicul român expert?

Dacă te crezi un părinte bun, ești un părinte rău

Un mentor e bun, atunci când discipolul îl întrece.

La fel, un părinte e bun, atunci când copilul îl întrece. Lasă-l să te întreacă. Recunoaște că nu ești atât de bun pe cât te credeai. Dar că ai încercat să faci bine. Și încă înveți și tu cum să îți aduci ție și lui/ei bine.

Dacă copilul tău nu te întrece, înseamnă că ai eșuat ca părinte!

Excepții

Am scris acest articol pentru că am observat că copiii trimiși departe de acasă la 18 ani se descurcă mai târziu prost în viață. Dar sunt și excepții când le-ar fi mai bine dacă ar pleca cât mai curând din cămin. Excepții când părinții sunt dictatori, dezinteresați, cicălitori, comunist-ortodocși, alcooliști, și alte tipare pe care sunt sigur că și tu le-ai observat în lumea în care te învârți.

Dar, un părinte dictator își dă seama că este dictator? Un părinte cicălitor își dă seama că este cicălitor? Foarte probabil că nu. Cu atât mai mult, nu va lua pași să se schimbe.

Asta e capcana de a fi părinte. Nu îți poți da seama cât rău poți să aduci persoanelor pe care le iubești. Din această cauză fii cu ochii în patru la semne. Autoanalizează-te. Întreabă în jur. Ești tu unul dintre părinții de mai sus?

Pe scurt

Un copil de 18 ani este handicapat emoțional, social, sexual, intelectual, etc în momentul când iese din sistemul de „educație” românească. Părinții îi trimit de acasă ca să „facă bani”, „să aibă o diplomă”, cu credința că asta le va crea micuților fericire. Părinții sunt cât se poate de departe de adevăr. În loc să le ofere căldura emoțională și aptitudini de viață necesare, pur și simplu îi aruncă în brațele unor străini, așteptând-se că aceștia să îi transforme miraculos în oameni de succes și sănătoși mental. Este o situație de lose-lose, în care daunele de ambele părți sunt atât puternice, cât și de lungă durată.