În 10 ani de lucrat în IT în străinătate, am navigat de la firme mici până la uriașe, una din Fortune 500, alta ce dezvoltă software pentru o faimoasa bancă de pe Wall Street.
Cu mici excepții, de la toate mi-am dat demisia pentru relațiile defectuoase între project manageri și angajați.
Feedback
Tocmai terminasem un release urgent și neplanificat. Oamenii au lucrat într-un stres teribil, peste program, neglijându-și viața personală.
Ne-am adunat să sărbătorim go-liveul. Într-un cerc frumos, eram cu paharele de șampanie în mână și așteptam toastul project managerului. Ea se uită în jur ușor jenata, apoi spune:
„Sper că nu trebuie să vă mulțumesc! Ce bine că nu suntem americani.”
Mi-a căzut față. Nu puteam crede ce se întâmplă. După tot efortul echipei, toate persoanele cărora le lipseau soții/părinții ce lucrau peste program… Project managerul nu simțea nici o legătură, nici un tip de compasiune, să spună un simplu „va mulțumesc”.
Adaptarea
În majoritatea companiilor mergeam pe Agile și SCRUM.
Paranteză: când aud în România companii ce nu au un sistem de planning, de project management, iar oamenii din companie susțin că „merge și așa”, mă întristez și mă gândesc la cât stres aduc ei acasă, cum își neglijează familiile pentru că au un management al timpului și proiectului incredibil de ineficient. Și să nu uităm că aici vorbim despre ingineri, cei care ar trebui să fie fanaticii optimizării. Dar se pare că nu și pe partea de procese și psihologie, din păcate.
În ședințele de retrospectivă SCRUM, project managerii nu înțelegeau cum tichetele/taskurile ce intrau în planificare nu erau exact cele care ieșeau în realease.
Ce se întâmpla este foarte ușor de explicat. Pe măsura ce sprintul (de 2 săptămâni, de ex) evolua, primeam tichete urgente de la clienți – patches. Project managerii știau de asta, pentru că ei erau puntea de legătură între programatori și clienți.
Dar totuși, la sfârșitul celor două săptămâni de sprint, nu puteau înțelege acest fapt. Era fascinant pentru mine să văd acest blocaj psihologic, mai ales la cineva care lucrează de ani în IT.
Pentru că project managerii nu se puteau adapta evoluției unui sprint, cine crezi că cădea de vina? Ai ghicit bine, programatorii!
Detașare
„Doresc să îți văd taskurile din ultimele sprinturi”. „Bine, poftim”.
„Doresc să îți văd timesheetul din ultimele sprinturi”. „Bine, poftim”.
„Doresc să îți văd … din ultimele sprinturi”. „Bine, poftim. Totuși, de s-a întâmplat, cu alți colegi nu faci așa” o întreb eu pe PM.
„Te-am auzit pe hol râzând, cred că te distrezi cam mult la lucru!”
Da dragă cititorul, iată, tocmai eram investigat pentru ca… am simțeam bine la job. A fost un șoc pentru mine. Am povestit colegilor (la lucru) întâmplarea și am râs toți copios. Peste câteva zile, a două oară când mi-a spus același lucru, mi-am dat demisia!
Puțin context: nu acesta a fost singurul motiv de ce am renunțat la ei, erau mai multe lucruri pe care le făceau ei greșit în relațiile cu subalternii.
Sună fascinant, nu-i așa? Să fii oprimat pentru că nu stai cuminte în banca ta, pentru că nu ești stresat, pentru ca… râzi!
Impact asupra familiei
Am văzut manageri care chiar dacă ar citi cele mai de sus, ori nu le-ar păsa, ori nu s-ar putea auto-identifica ca parte mare a problemei. Această lipsă de auto-conștientizare are efecte fascinante.
O matematică simplă ne arată că din 24 de ore pe zi, dormim 8, 9 suntem la job, mai adăugam tranzit, mâncare, igienă, etc și ne rămân maxim 2 ore pentru noi, sau zero, în caz că avem copii. Ce se întâmplă deci? Din cauza timpului cantitativ superior petrecut la job, ne exersăm adevărata personalitate ta lucru – sau în alte cuvinte: ceea ce suntem la lucru, devine personalitatea noastră.
Dacă în cele 9 ore pe zi ne exersăm lipsa de empatie față de subalterni, cum putem fi apoi părinți buni în cele maxim 2 ore rămase pe zi?
Aș vrea să îți rămână această întrebare în minte, orice poziție ai avea într-o companie, dar cu atât mai mult una de conducere..
Ce poți face?
Faptul că ai citit până aici înseamnă că înțelegi mediul complex în care lucrezi și vrei o viată mai bună, deci te felicit!
Pentru a modifica situația, ți-aș putea propune să citești vreo zece cărți, apoi să te gândești la ele, să creezi planuri de acțiune, etc. Dar știu ce îmi vei spune: „nu am timp”! Atunci facem altceva.
În primul rând ai nevoie să îți crești foarte mult auto-conștientizarea: greșești și tu față de subalterni și nu îți dai seama? Observi toate efectele negative ce le aduci în familie prin stres sau comunicarea ineficientă cu colegii? Un coach pregătit în Inteligență Emoțională poate să fie alături de tine, sau măcar în ședințe regulate, să îți arate punctele ce au nevoie de dezvoltare, pe care el este pregătit profesional să le observe.
În al doilea rând, ai nevoie, de fapt avem toți nevoie, să învățam să comuniam empatic – atât cu clienții și angajații, cât și cu partenerul de viată și copiii. Cred că ai observat după ani în domeniu sau în viața personală, că lipsa de claritate poate fi ușor un ucigaș de prietenii sau de relații. Iar ca să crești un copil fericit, comunicația trebuie să fie aproape de perfecțiune. Și în acest scop, tot un coach cu pregătire în Inteligență Emoțională și/sau Leadership te poate ajuta.
Ce înseamnă un coach? Este o persoană care așa ca tine, s-a specializat pe o ramură profesională, în acest caz, psihologia practică. Ce face el este să îți aducă beneficiile științei vieții – psihologia – fără că tu să trebuiască să treci prin aceleași experiențe prin care au trăit milioane de alți oameni. Adică, dacă ești inteligent și vrei să trăiești inteligent, înveți din experiența altora, nu mai repeți aceleași greșeli din nou.
Îți doresc să întâlnești oameni superbi de la care să înveți o mulțime de lucruri noi și cu care să evoluați împreună pentru viața bogată pe care o meritați!
Acest eseu a fost cel mai citit articol în luna octombrie în revista Today Software Magazine.
Occidentul s-a robotizat; în curând vine si rândul nostru, al românilor. Viața privată este înlăturată puțin câte puțin de muncă. N-o să mai avem timp nici de nevoile personale. În puținul timp liber de la sfârșitul zilei de muncă nici măcar nu ne putem recupera pentru următoarea zi. Și așa trec zilele, săptămânile,…, anii până o să ajungem ziua când o să spunem: „Care-i rostul vieții noastre pe pământ?” „Ce am făcut noi cu darul ăsta frumos lăsat de Dumnezeu omenirii pe pământ?” „Oare pentru asta m-am născut pe pământul ăsta?”