Există multe lucruri care contribuie stării tale de depresie, dar cele mai multe au legătură cu „educația” din primii ani de viață, precum și cu cei 20/30 de ani locuiți sub acoperișul părintesc.
Critica
„Tu de ce nu iei note ca și colegul tău?”, „tu de ce te îmbraci așa”, „tu nu știi să faci nimic bine” – îți sună cunoscute?
Ce spui despre: „tu nu vei realiza nimic în viața asta!”?
Aceste lucruri nu îți sunt spuse de către cel mai rău dușman al tău, sau măcar nu unul declarat pe față.
„Nu ești bun, nu știi, nu poți, nu, nu, nu” – crezi că scapi în mod magic de aceste abuzuri verbale și emoționale atunci când pleci din cuibul-închisoare?
Deloc. Pe ideea că o minciună spusă îndeajuns de des devine un adevăr, la fel, le crezi și tu ca adevăruri universale.
Ajungi la 30, 40 de ani, când părinții nu sunt aproape, dar ai în schimb alt cadou de la ei: vocea critică interioară. Aceasta îți redă în mod constant și sistematic aceleași minciuni: „tu nu, tu nu, tu nu”.
„Nu ești un părinte bun, nu ești o soție bună, nu faci îndeajuns, trebuie să câștigi mai mult, să faci mai mult, să ai mai mult, să fii ca ceilalți”.
Dacă ești nefericit la 30, 40 de ani pentru că „tu nu”, atunci merită să investighezi sursa vocii tale critice și să începi procesul de eliberare de ea.
Jocul valorii
„Doar tu ești de vina”, „din cauza ta se întâmplă asta”, etc. Părinții români au o privire binară, alb/negru asupra vieții: ei fac lucrurile „bine”, iar orice faci tu și nu este pe placul lor este greșeală.
Scenariu: fiica de 7 ani îi spune tatălui că îi place Game of Thrones. Tata mândru: „ce fetiță deșteaptă am, bravo ție”. Aceeași fiică îi spune mai târziu tatălui că nu vrea să se facă medic, ca el. Tata ne-mândru: „greșești, vei ajunge pe drumuri, ești o mică ratată”.
Valoarea personală îți este dată de către mofturile părintești.
Dacă le faci pe plac ești „deșteaptă, frumoasă”, dacă ai păreri proprii ești „proastă, ratată”.
Nu e greu să înțelegi ce se întâmplă la maturitate: încerci să cauți aprobare și validare în oricine. Pur și simplu mergi cu mâna întinsă și spui colegului, șefului, soțului: „spune-mi că contez (dacă nu, nu am valoare)”.
Exprimarea personalității
Dacă încerci să le explici părinților de ce nu vrei să „te faci” doctor ca ei, adâncând-le argumente importante despre dorințele tale, ești întâmpinat/ă de: „tu să taci”!
Te plângi că profesorii de la școală sunt incompetenți – „tu să taci, nu știi ce spui”.
Te îmbraci cum îți place – „tu să taci, arăți ca o prostituată”.
Te deranjează că părinții tăi sunt abuzivi – „tu să taci, vei înțelege când vei fi tu părinte (cât de geniali suntem noi de fapt)”.
Mai târziu în viață, la job, nu ai curajul să îți exprimi ideile. Vocea critică creată de către părinți te pune la colț – „tu să taci, nu ai nicio idee bună, vrei să distrugi firma?!”.
Mai târziu în viață, la job, ai un coleg care te bârfește, își bate joc de tine. Ai curaj să îl confrunți? Sau mai bine… taci? Pentru că
așa cum ți-ai pierdut curajul să îți înfrunți părinții, la fel nu ai curaj să ai conflicte în viața matură.
Pe scurt
E ușor să îi spui unui copil „te iubesc”, e aproape imposibil să nu îl distrugi în abuzuri. Critica continuă, comparația cu cei din jur, acordarea valorii în funcție de propriile plăceri, descurajarea exprimării personalității sunt lucruri cu care ești torturat 20/30 de ani din viață. Iar următorii 30/40 de ani îi trăiești în depresie. Iar ca cercul suferinței să fie închis, devii și tu ca părinții tăi.
Îți doresc să te eliberezi de vocea critică interioară și să nu fii ca părinții tăi!
STOP ANXIETATE
Dacă suferi din cauza doamnei Anxietăți, ai șansa să te eliberezi în doar 20 de zile. Pentru asta, accesează programul anti-anxietate oferit de către STOP ANXIETATE. Îți doresc mult succes
